A cam trecut ceva timp de când n-am mai scris nimic – de fapt, am decis să mă deconectez de la agitaţia de pe plaiurile mioritice şi să dedic un pic de timp unor altfel de preocupări.
Dar iată că a venit şi toamna şi se numără candidaţii la preşedinţie. De la ’independentul’ Băsescu până la războinicul luminii şi chirurgul de renume, toţi se agită să se poziţioneze pentru a ajunge în turul doi, fiecare cum îl ajută mintea. Dar, marea bătălie se dă în spatele culiselor, pentru acele informaţii care-i fac pe şefii serviciilor secrete cei mai puternici oameni din ţară.
Poate sună ca şi o teorie a conspiraţiei, dar părerea mea sinceră este că asistăm la o regrupare spectaculoasă a forţelor politice şi economice. PSD a trecut la curăţarea relicvelor (vezi cazul lui Mitrea) pentru a face din acest partid unul acceptabil în faţa publicului ca şi partener de coaliţie pentru PNL; Patriciu pare să fi ajuns la concluzia că Antonescu nu are şanse reale şi singura soluţie este să-l reactiveze pe Tăriceanu ca şi candidat la postul de prim ministru; iar pentru a scăpa de Băsescu şi sfera lui de interese economice, soluţia convingerii serviciilor secrete de a trece de partea ”noii orânduiri” este cea mai la îndemână – cuplat cu discreditarea lui Băsescu.
Aşadar, iată scenariul meu pentru alegerile din toamnă: Băsescu va fi discreditat dramatic chiar înainte de alegeri prin informaţii furnizate de serviciile secrete unei prese care l-a părăsit deja aproape în totalitate; ca urmare, Geoană sau Antonescu va câştiga alegerile prezidenţiale, urmate de o coaliţie PNL-PSD-UDMR condusă de un liberal – Tăriceanu. Dacă Antonescu câştigă, va fi preşedintele ţării; dacă va pierde, Tăriceanu îi va lua locul în fruntea partidului şi va fi oricum prim ministru iar Antonescu va intra în obscuritate.
Ceea ce va urma este binecunoscut din istorie: o exterminare politică rapidă a PD-L şi mai ales a lui Videanu, Berceanu, Blaga (să nu mai vorbim de Băsescu însuşi). Cei care vor trece de partea noii puteri – noul val al PSD în jurul lui Geoană şi PNL format în jurul lui Patriciu şi Tăriceanu – vor supravieţui; restul vor avea soarta PD-L.
Este o fantezie? Nu ştiu. Dar este o teorie în care se încadrează perfect evenimentele din ultima vreme.
23/09/2009
După o vară fierbinte, teoria conspiraţiei
20/07/2009
Despre toleranţa proverbială
Stau şi mă mir cu o senzaţie de uşor discomfort la gargara mai marilor politicii româneşti în privinţa declaraţiilor ”separatiste”, ”războinice”, ”iresponsabile” şamd ale lui Bela (nu, nu Markó, nici măcar Béla, ci simplificat: Bela – oare când vom avea decenţa minimă să-i numim măcar pe concetăţenii noştri pe numele lor adevărat?), făcute la universitatea de vară de la Tuşnad. Mamă, de parcă ar fi liderul SzRA (Székely Republican Army, á la IRA) şi nu liderul unui partid legal din România care-şi exprimă un punct de vedere.
Oare de ce este aşa de greu de acceptat că Markó vorbeşte despre regiuni autonome şi descentralizare? De ce vin unii cu chestia de neconstituţionalitate? De când este ilegal să vorbeşti despre nevoia de a schimba Constituţia? Vrea Markó să rupă ţara în două? Chiar dacă ar vrea, numai un tâmpit sau unul care vânează voturile celor mulţi şi proşti poate să creadă că ar reuşi. De ce? Din mai multe motive, cea mai simplă fiind că pur şi simplu sunt prea mulţi români şi prea puţini maghiari în Ardeal pentru a avea sorţ de izbândă.
Atunci, de ce toată această sfäntă supărare?
Sunt două motive simple. Primul, cum am spus, voturile celor mulţi şi proşti. Celălalt motiv: mentalitatea de centralism despotic adânc înrădăcinat în conştiinţa balcanică a elitei româneşti, recunoaşterea tacită a faptului că fără înghiţirea resurselor din regiunile cele mai dezvoltate – Banatul, Transilvania, Constanţa şi Bucureşti – tot sistemul s-ar scufunda în propria ei incompetenţă şi ineficienţă, reducând totodată mărimea sacului din care se poate fura într-o veselie. Primul motiv asigură deci accesul în sensul de furt la cel de al doilea – sacul gras umput de prin regiunile relativ bogate ale patriei noastre.
În rest, totul este doar praf în ochi şi gălăgie de mahala.
12/07/2009
Lipsa alternativei, sau eu cu cine votez?
Ca orice cetățean conștiincios al acestei țări, am început și eu să pun pe cântar ofertele candidaților la președinție cu scopul de a lămuri întrebarea care mă frământă de când m-a inventat Caragiale: dar eu cu cine votez?
Practic vorbind, oferta se limitează la șase domni: Băsescu, Geoană, Antonescu, Vadim, Kelemen și Duda (să lăsăm deocamdată deoparte alternativa Oprescu). Dintre aceștia, eu pe cine să-l aleg?!
Este mai ușor de zis pe cine nu. Kelemen nu are nici o șansă, atâta timp cât pe meleagurile mioritice bântuie toleranța proverbială a neamului românesc; Vadim ar fi o alegere cam strâmbă cu retorica lui demodată, ideile tâmpite și cu lunga istorie de ling-în-spate; Duda este pur și simplu ne-autentic: fiind căsătorit cu fiica fostului rege nu-i dă nici o legitimitate și ca o persoană sinestătătoare e cam la același nivel ca și vecinul de bloc – așa că până la urmă alegerea se reduce la trioul greilor: Băse, Geoană și Antonescu.
Să începem cu Băsescu. Fost marinar cu trecut de securist garantat, fiind plecat peste mări și țări pe vremea prea-iubitului tovarăș; un frate mare om de afaceri; carismă (cam ciudată, dar tot carismă); rezultate: zero (corupția s-a redus cu exact zero procente pe timpul domniei sale). Ce m-ar convinge să-l aleg? Este simpatic? Nu. A avut rezultate? Nu. A făcut promisiuni neîmplinite? Da. A avut șansa să facă ceva pozitiv? Da. A profitat de șansă? Nu prea.
Concluzie: nu-l votez.
Geoană. Diplomat de carieră, șeful unui partid al masei muncitoare (cică), care însă locuiește la palat, își face zi de naștere de zeci de mii de euro. A fost totuși un ministru de externe binișor, măcar știa eticheta obligatorie. Este simpatic? Nu. Autentic? Nu. Inspirațional? Nu.
Concluzie: nu prea am motive pentru a-l vota.
Antonescu, last chance. Chiulangiu de la parlament, a cam dus de râpă PNL-ul de când l-a învins pe Tăriceanu. Corupt? Nimic vizibil. Carismatic? Nu prea. Simpatic? Doar prin prisma PNL. Are capacitatea de a fi un președinte bun? Nu știu.
Concluzie: cam aceași categorie cu Geoană.
Bun. Mai este cineva? Nu prea. Dar atunci, eu cu cine votez?! Din păcate, nu știu. Este analiza mea corectă? Cred că da. Am omis ceva? Nu cred. Totuși, sper că țara asta merită mai mult – vă invit așadar să-mi expuneți unde greșesc și să-mi arătați calea corectă.
10/07/2009
Preşedintele Boc
Am avut ocazia de a-l avea pe Emil Boc profesor de drept constituţional la mijlocul anilor ’90, pe vremea când eu încă mai vroiam să termin facultatea de ştiinţe politice iar dânsul era doar preşedintele pe municipiu al unui partid de 10%, numit simplu Partidul Democrat. Chiar am avut şi numărul lui de telefon, pentru că, chiulangiu fiind, a trebuit să iau direct legătura cu el pentru a mă putea prezenta la examen.
La acea vremea mi s-a părut un om foarte exigent, pedant, corect cu o pregătire profesională de excepţie, dar în acelaşi timp foarte ambiţios şi cineva căruia îi place să fie băgat în seamă. Se vedea de la o poştă că doreşte să devină un politician de carieră, deşi nu prea am înţeles ce caută atunci într-un partid pe cale de dispariţie, care atârna numai de popularitatea în scădere a lui Petre Roman.
Se pare însă că Emil Boc a făcut alegerea corectă…
Cred că toate acţiunile lui Emil Boc pot fi înţelese prin prisma ambiţiei personale şi a unei capacităţi subestimate de mulţi de a vedea foarte clar relaţiile de forţe şi de a paria pe cea mai promiţătoare alternativă. De la bun începeut, Boc a vrut să devină un politician din prima linie, cu scopul pe termen lung de a ajunge în vârful piramidei puterii. Fiind un profesor la o universitate din provincie, fără nici o şansă în faţa clasei politice balcano-fanariote din Bucureşti, era clar însă că are nevoie de două lucruri:
1. Legitimitate electorală, urmată de rezultate care să-l prezinte ca şi un politician de clasă, onest, care obţine rezultate vizibile şi de substanţă. Iată motivul pentru care Boc a ales să candideze la primăria Clujului pe care a şi câştigat-o prin manevrarea iscusită în acelaşi timp a intereselor naţionaliste (chestia cu jurământul cu mâna pe biblie) şi a dorinţei multora – clasei mai educate şi a minorităţii maghiare, printre alţii – de a scăpa de idiotismele lui Funar. Ce a urmat este bine cunoscut şi documentat: chiar şi criticii lui cei mai aprigi au trebuit să recunoască transformarea extraordinară prin care a trecut Clujul în cei şase ani cât l-a avut pe Boc primar
2. Un protector din Bucureşti care, în schimbul unei supuneri necondiţionate îl va sprijini şi proteja contra rechinilor – iar Boc a mizat iarăşi, corect, pe Băsescu
Nu vreau să legitimez faptele lui Boc, dar este clar că toate acţiunile lui au fost direcţionate de aceste două principii: rezultate vizibile şi supunere necondiţionată faţă de Băsescu – chiar cu riscul de a fi ridiculizat – în schimbul promovării şi protecţiei. Pariul lui Boc a fost şi este că rezultatele vor face uitate slugărnicia faţă de şeful real şi electoratul îl va susţine. În momentul de faţă din tot PD-L-ul doar doi oameni au legitimitate incontestabilă, obţinută la urne: Băsescu şi Boc – ceea ce a redus cu mult suprafaţa de atac pentru Blaga, Videanu şi restul greilor din PD-L, care au trebuit să se mulţumească cu bancuri de prost gust gen ‘Traian Boc’, dar nu au reuşit să-l atingă pe profesorul provincial.
Pentru viitor, pariul lui Boc este probabil să facă treabă acceptabilă ca premier, să execute necondiţionat şi fără ezitare, cu orice preţ, poruncile lui Băsescu şi să aştepte liniştit expirarea celor două mandate ale lui Băsescu – moment în care el va fi, cu siguranţă, ales ca şi marionetă şi instalat prin votul plebei la Cotroceni. Boc are tot interesul menţinerii lui Băsescu la putere – calea cea mai accesibilă pentru un profesor scund şi fără carismă din provincie spre sferele înalte ale puterii – şi să susţină proiectul de transformarea României într-un stat prezidenţial, ceea ce i-ar oferi lui puteri sporite.
Marea întrebare este însă: odată instalat la Cotroceni, cât timp va rămâne Boc supus lui Băsescu şi când va scoate din sertar dosarul care-l poate înfunda definitiv pe marinarul ajuns preşedinte şi fentat astfel, prin propriile metode, de sluga lui supusă?
09/07/2009
Povestea oglinzii
Motto: ”Football is a mirror of society” (Sepp Blatter, preşedinte FIFA)
A fost odată ca niciodată un campionat de fotbal organizat de o federaţie condusă de un preşedinte şi şef de ligă care susţineau sus şi tare că vor lupta împotriva corupţiei. În joc erau angrenate mai multe echipe finanţate de câte un magnat cu averi fabuloase dăruite parcă printr-o minune de Dumnezeu pentru pioşenia lor şi pelegrinajele la locurile sfânte ale creştinătăţii (sau lumii mondene sau Palatul Poporului, după caz), precum şi echipe cu finanţatori mai puţin pe placul Domnului. Toate mergeau frumos şi bine, patronii pioşi butonau cuminţi iar ceilalţi înjurau ca la uşa cortului, atrăgând şi mai mult supărarea Domnului pentru comportamentul lor nesatisfăcător. Câştiga cel care era cel mai pios şi recunoscător şi încasa bani frumuşei pentru a face act de prezenţă în Europa în numele federaţiei.
Numai că într-o zi s-a trezit Dracul Ne-Astâmpărat (cunoscuţi de toţi numai după acronimul DNA) şi a băgat botul la afacerile celor mai pioşi patroni. Unii au scăpat, devenind înalţi reprezentanţi pentru ţară peste mări şi ţări, ori au făcut pact şi cu dracul. Alţii au intrat la apă, pardon, la focul din iad – doar conducerea susţinea sus şi tare că luptă în continuare împotriva corupţiei că deh, şi ăştia puteau fi mai şmecheri şi să nu să lase prinşi de necurat.
Şi aşa, totul a rămas numai o mică neplăcere şi viaţa şi-a continuat mersul binecunoscut. Ca ţara, la fel şi fotbalul.
08/07/2009
Constituţia lui peşte
V-aţi mirat vreodată de ce Parlamentul României are două camere? Care o fi diferenţa dintre ele? Cu siguranţă trebuie să aibă roluri diferite, nu? Sau o altă întrebare: de ce naiba are Preşedintele dreptul de a numi pe oricine prim ministru, irrespectiv de rezultatul alegerilor? Adică, chiar dacă un partid obţine 100% din voturi, preşedintele îl poate numi pe Bulă sau pe Becali prim ministru. Pentru că aşa vrea el. Da’ de ce oare?
Să începem cu Parlamentul. Cu câteva zile în urmă m-am deranjat să consult Constituţia din 2003 pentru a afla diferenţele dintre Senat şi Camera Deputaţilor. Iată rezultatul:
- preşedintele Senatului este cel care preia funcţia preşedintelui în cazul în care preşedintele ales nu-şi poate exercita funcţia (cum s-a şi întâmplat la suspendarea lui Băse)
- trebuie să ai 35 de ani pentru a fi ales senator (23 anişori ajung pentru CD)
- Senatul numeşte membrii Consiliului Suprem al Magistraturii (CS)
- minorităţile au reprezentare de jure numai în CD, nu şi în Senat
Atât. Adică, în afară de chestia cu CSM, nimic. Faza cea mai tare este că în Constituţie se stipulează că este nevoie de un număr mai mic de senatori pentru a face scandal, să zicem, la Curtea Constituţională decât de deputaţi (25 versus 50), dar nicăieri nu se zice nimic că ar trebui să fie mai puţini senatori decât deputaţi. Bună, nu? Hai să decidem că Sentatul are 1000 membri iar Camera Deputaţilor 49. Ar fi o chestie tare, zic eu.
Lucrurile s-ar clarifica, poate, dacă am renunţa la una dintre camere, sau măcar am diferenţia rolurile, asa cum se întâmplă, de exemplu, în SUA. Dar aşa cum este, e doar o unealtă bine pusă la punct pentru a încetini actul legislativ (de câte ori s-au plimbat legile printre cele două camere, numai Dumnezu ştie, poate) şi de a avea mai mulţi reprezentanţi ai plebei. În rest, chiar nimic.
Chestia cu Preşedintele şi-a arătat neajunsurile prin telenovela Băse-PNL, cu blocajele în şir care, pe lângă aspectul comic, au făcut numai rău meleagurilor mioritice. Ar trebui să ne decidem: ori vrem stat parlamentar cu preşedintele decor de vitrină, ori vrem stat prezidenţial – gen SUA – cu cele două roluri (preşedinte şi prim ministru) comasate. Exemplele de mijloc gen Franţa sau Finlanda, nu prea au funcţionat, sau au funcţionat din cauza bunului simţ al politicienilor respectivi, lucru cam rar întălnit pe la noi.
Poate odată şi odată vom revizui Constituţia aşa cum ar trebui şi nu în spiritul scrisorii pierdute.
Sau poate că pur şi simplu avem Constituţia pe care o merităm.
02/07/2009
Economie originală în democraţia originală
Vă mai aduceţi aminte de celebra perlă a lui Iliescu din 1990, cea cu democraţia originală, prin care încerca să justifice unele acţiuni ale FSN, hai să le zicem neortodoxe? Că doară noi (sau dumnealui) le ştiam mai bine, pe baza experienţei de decenii petrecute observând din adăpostul comunismului cum democraţia ne-originală din vest murea încet, iar capitalismul se scufunda singură în marea revoluţie comunistă … presupun că Ceauşescu înaintea lui de fapt se comporta etic plătind înapoi datoriile ţării vestului aflat pe patul de moarte, că doară nu vroiam să fim datori vânduţi unui sistem muribund.
Fast forward to 2009, cu lumea sufocată într-o criză comparabilă cu cea din anii ’30 ai secolului trecut. Banii au dispărut de pe piaţă, companiile au probleme majore în a găsi resursele necesare pentru continuarea activităţii, băncile nu ştiu cum să scape mai repede de deţinerile toxice care-i previn în a-şi desfăşura activitatea, cea de a fi uleiul motorului economic. Nu voi scrie aici despre cauzele crizei – au făcut-o alţii, mai deştepţi – mă voi opri doar asupra modalităţilor alese pentru a combate această criză de fiecare cum îşi ajută mintea.
De fapt, sunt două strategii: prima, aleasă de România; cealaltă, aleasă de restul lumii. Să începem cu a doua, că e mai simplu de explicat.
Ţările vestice – care cumva, printr-un miracol, au supravieţuit chiar şi cu democraţia ne-originală a lor – ţări precum Statele Unite, Franţa, Germania, dar şi China aşa-zis comunistă investesc masiv sute şi mii de miliarde de euro în economie, oferind practic bani cu dobândă zero firmelor şi băncilor, construind sau reparând sistemele de infrastructură prin investiţii majore din bani publici şi pe datorie şi reducând taxele şi impozitele, cel puţin pe termen scurt. Totul, la un cost exorbitant, cu deficite depăşind 10% din produsul lor intern brut.
De ce oare? Or fi iar tâmpiţi ca şi acum 20-30 ani, cu democraţia lor ne-originală?! Răspunsul este simplu. Când economia se află în recesiune, statul poate – şi trebuie – să facă trei lucruri. Primul, să ajute firmele să-şi continue activitatea, prin asigurarea accesului la fonduri şi reducerea fiscalităţii; firmele formează scheletul economic al oricărei ţări, sunt cele care fac angajările şi până la urmă contribuie la bugetul statului print taxe şi impozite. Decât să iei 50% din 100 lei azi şi 50% din 0 lei mâine (pentru că firma a dat faliment şi nu mai generează nici un profit), mai bine nu iei nimic azi, dar obţii 30% din 500 lei pe următorii zece ani. E un calcul simplu, dar adesea uitat în numele soluţiilor imediate.
Al doilea lucru este încurajarea consumului – pentru a crea piaţa de desfacere locală pentru firme şi prin asta stimularea activităţii economice. Iarăşi, statul poate umbla la taxe, asigurând că – cel puţin pe timpul crizei – forţa şi apetitul de cumpărare al populaţiei creşte.
Al treilea lucru ţine de eficienţă – orice criză este o oportunitate şi stimulent pentru îmbunătăţirea eficienţei sistemului public – hai să-i zicem pe nume: birocraţiei – prin asta reducând partea de cheltuieli şi, implicit, deficitul şi gradul de îndatorare.
Asta ar fi prima soluţie. Dar noi avem una şi mai bună, originală, inspirată probabil de sistemul democraţiei originale. În loc să încurajăm activitatea firmelor prin reducerea fiscalităţii, hai să introducem impozitul forfetar; în loc să reducem cota unică, hai să trecem din nou la sistemul progresiv, propus de experţii lui Geoană. Ba mai mult, hai să mărim TVA-ul, să stopăm investiţiile – că e criză! (nota bene: recent Boc a spus că totuşi investiţiile în infrastructură vor continua – o deviere binevenită de la sistemul bine construit al economiei originale) – dar să mărim salariile la bieţii bugetari că, deh, vremurile sunt grele şi tocmai i-am strâns de gât pe capitalişti (firmele) şi oricum vin alegeri pe care trebuie să le câştigăm. Că va muri jumătate din economie? Eh, e cale lungă până la următoarele alegeri parlamentare, numai de alegerile prezidenţiale să trecem cu bine.
Strategia ne-a ieşit odată, în 1990, de ce n-ar merge şi acum? Că doar istoria se repetă pe sine şi memoria colectivă e scurtă…